Sinceritate sau diplomatie?

        Toata lumea ridica sinceritatea la rangul de virtute suprema. Facebookul este plin de citate, imagini cu diverse floricele stralucitoare pe care inevitabil apare si cuvantul sinceritate. Paginile domnisoarelor atragatoare fizic sunt pline de reprosuri la adresa persoanelor nu atat de inzestrate de natura si, evident, nesincere. Nu spun ca sinceritatea nu este importanta, din contra, este vitala, dar nu sinceritatea tip "dat cu oistea in gard".

        Incepe sa ma irite momentul in care ceri o parere, un sfat sau pur si simplu discuti si auzi un "sincer?", moment in care stii ca va urma sa auzi cel putin o remarca lipsita de delicatete, daca nu o marlanie. Nu, dragii mei, in cazul asta nu vreau sa aud nimic sincer. Vreau sa aud ceva onest si cu putin respect fata de sentimentele mele. Nu imi place absolut deloc sa fiu mintita, dar nu am nevoie de o sinceritate brutala care ma va face sa ma simt de doi bani. De exemplu: da, stiu ca am picioare groase, fundul mare, vad si eu ca am cearcane adanci si astazi nu este una dintre zilele mele bune, dar nu am nevoie sa aud "sincer? azi arati foarte rau, ce e cu tine?".

Prioritati

       Te surprinde si pe tine unde ai ajuns. Te-ai dezamagit, te doare, iti vine sa desenezi un x pe perete si sa dai cu capul in el. Te intrebi cand naiba, cum naiba ai ajuns tu in situatia asta ( tu, da, tu care erai complet diferit). Nu te poti gandi la altceva, parca niciodata nu a fost mai rau ca acum. Dar daca stai bine sa te gandesti...oare nu tu ai ALES sa ramai in cercul vicios autodistructiv? Oare nu tu ai ALES sa te multumesti cu putin?  Iti spui ca ai facut tot ce ai putut, tot ce ai crezut de cuviinta in situatia data, dar oare chiar asa a fost? Oare tu ai fost principala prioritate de pe lista ta?