o poveste de dragoste, un roman siropos cum il numesc eu, apropiat de valoarea artistica a unui film cu Jennifer Lopez in rol principal, dar avand in vedere ca nu am mai pus mana pe o carte de 2 luni sa zicem ca...a mers. Anterior mai citisem
câteva, in unele povesti "înflăcărate", mai m-am pierdut urmărind istorii amoroase imposibile plasate de autoarele ca Nora Roberts pe la 1800 si eu ca si milioane de alte doamne si chiar domni (nu ca ar recunoaste vreunul) visând la propria mea istorie de iubire imposibila. Susnumitele sunt siropoasele bune, drăguțe, care nu cer sa ai mai mult de 10 neuroni functionali si 3-4 ore la dispoziție, dar îți lasă un zâmbet pe buze la final. Mai are rost sa spun ca intre 2-3 capodopere mai citesc si unul cu extra zahar?
Romanul de revenire la vechea mea meteahna a fost mult mai prost din păcate.Din pura ambiție m-am forțat sa il citesc pana la ultima fila vreo 2 zile lăsându-l din mana o data la 15 minute din cauza calității "deosebite". Mai aveam puțin si plângeam pentru copacii căzuți ca sa poată fi tiparită mizeria aceea de carte. La sfârșit imi dau seama ca in Prima iubire sau ceva in genul se numește totul este vesel si pozitiv. Necazul este ca totul era si extra fortat, virulent narativ intins la maxim ca nu cumva lectura sa te faca sa te incrunti, autoarea uitand cu gratis ca realitatea este mult mai nuantata.
Desi imi plac finalurile fericite si ador oamenii veseli imi doresc mai mult decat orice sa citesc/aud realul, concretul, povestea adevarata a unui om sau a unei intalniri. Refuz sa cad si eu in același păcat. Pana la urma, acesta este spațiul meu, poveștile mele sau descoperirile mele. Nu toate articolele vor străluci de pozitivism cum nici pana acum nu au făcut-o. Pur si simplu refuz sa ma mint pe mine insami sau pe tine, cel care citesti ce scriu acum.
Ce am mai făcut in timpul asta? Pai...nu pot decat sa ma bucur ca am un blog întreg ca sa îți povestesc marile mele epifanii si micile mele revelații. De ce ma mai bucur? Un jurnal are un număr limitat de pagini in timp ce un blog are nelimitate opțiuni pentru a cuprinde întreaga cutiuța cu minuni si "minuni" ce a devenit mintea mea in ultima vreme. Acum revenind la subiectul pe care vreau sa il discut aici: strălucire de fericire am zis, nu? Asa se numește blogul si prin numele blogului nu fac decat sa îți doresc si ție fix ce imi doresc si mie: ca fiecare zi sa îți strălucească de fericire in măsura in care este posibil. Nu sunt adepta zâmbetului cu forța, zâmbetul american, strălucitor dar fals. Nu, eu vreau sa zambesti din inima, sa te bucuri de fiecare zi asa cum încerc si eu sa fac. Da, pentru mine e un drum, calea către fericire pe care o străbați pas cu pas, nu o destinație la care ajungi automat. Viața nu poate fi trăită dupa vreo rețeta a fericirii si mai ales nu dupa una cu extra zahăr adăugat.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu