“Ne definim prin amintirile noastre. Dar daca ne-am trezi brusc fara ele? Daca am uita dintr-odata cum ne cheama, cine suntem, de unde venim, pe cine iubim.” S.T Watson. Imi beau cafeaua si ma tot gandesc ce lucru ciudat este memoria. Cate feste ne joaca. Sunt clipe in care un loc, un miros, o atingere iti declanseaza o amintire. Nu o poti opri. Nostalgia iti curge prin vene, o stare dulce amaruie.
Oare cat din ce imi amintesc este real? Cea mai fericita amintire ce ma bantuie oare nu este contrafacuta? Oare nu cumva creierul meu a impodobit o experienta banala cu mantia extraordinarului dupa? Oare mintea mea nu se protejeaza de cea mai urata trauma stergand amintirea sau transformand-o? Oare cata incredere pot avea in amintirile mele? Si daca nu pot avea incredere in memoria mea, in ce pot avea incredere? Gandurile nu imi dau pace.
Poate te intrebi ce imi amintesc daca nu imi pot linisti mintea, iar sufletul imi este batut de vanturile incertitudinii. Imi amintesc o veche iubire. Incerc sa il recreez pe omul acela din faramele mele de amintiri si gasesc cioburi disparate ca un puzzle incomplet. Nu ma doare, ma intorc in timp incercand sa inteleg. Incerc sa inteleg jumate din poveste si nu imi pare ca am sorti de castig. Nu pot scapa de mine, de felul meu de a interpreta lucrurile, asa ca nu pot spera la claritate. Incerc sa aplic unui proces cognitiv subiectiv ca memoria un etalon si mai subiectiv, cel a parerilor proprii.
Imi spun ca e bine ca s-a intamplat asa, ca a trecut, ce e trecut, vechea iubire a lasat locul unei noi iubiri. Tot ce isi spune un om care simte ca a ratat esentialul. Ce binecuvantare si in acelasi timp ce blestem ca vechile iubiri nu dispar indiferent de iubirea ce te consuma in prezent. Vechile iubiri, ca si vechile rani, devin parte din tine. Oare ce am fi fara ele? Sau cine am fi?
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu