Sinceritate sau diplomatie?

        Toata lumea ridica sinceritatea la rangul de virtute suprema. Facebookul este plin de citate, imagini cu diverse floricele stralucitoare pe care inevitabil apare si cuvantul sinceritate. Paginile domnisoarelor atragatoare fizic sunt pline de reprosuri la adresa persoanelor nu atat de inzestrate de natura si, evident, nesincere. Nu spun ca sinceritatea nu este importanta, din contra, este vitala, dar nu sinceritatea tip "dat cu oistea in gard".

        Incepe sa ma irite momentul in care ceri o parere, un sfat sau pur si simplu discuti si auzi un "sincer?", moment in care stii ca va urma sa auzi cel putin o remarca lipsita de delicatete, daca nu o marlanie. Nu, dragii mei, in cazul asta nu vreau sa aud nimic sincer. Vreau sa aud ceva onest si cu putin respect fata de sentimentele mele. Nu imi place absolut deloc sa fiu mintita, dar nu am nevoie de o sinceritate brutala care ma va face sa ma simt de doi bani. De exemplu: da, stiu ca am picioare groase, fundul mare, vad si eu ca am cearcane adanci si astazi nu este una dintre zilele mele bune, dar nu am nevoie sa aud "sincer? azi arati foarte rau, ce e cu tine?".

Din cand in cand, egoismul iti salveaza fericirea!

      Ti-as putea povesti cum mi-am petrecut ziua de ieri, ce am mai facut, ce vise si planuri se construiesc prin mintea mea, dar nu stiu daca ar fi atat de interesant ca felul in care mi-am incheiat seara. Constatarea zilei a fost "uneori egoismul iti salveaza fericirea". De pomana propovaduiesc toate bisericile altruismul, de pomana esti si tu adeptul generozitatii fara asteptari la schimb pentru ca vine un moment in care te-ai saturat, ai obosit sa mai fii folosit si atunci pui punct relatiilor de genul. Nici macar egoism nu se poate numi, este mai degraba autoconservare. AI DREPTUL SA FII EGOIST DACA IN JOC ESTE FERICIREA TA! Ai dreptul sa renunti fara nicio explicatie sau regret la tot ce nu te ajuta sa cresti emotional sau nu te implineste. Ce ma face sa iti spun asta acum si cu atata forta? Hai sa iti povestesc...

O, la naiba, iubitul ma inseala!

      La naiba, la naiba, la naiba! Mintea mea este paralizata de soc! Nu ma pot gandi la nimic altceva. A pornit de la o conversatie cu o prietena ce mi s-a dat o informatie ce m-a facut putin suspicioasa. Incep sa tremur involuntar, ma apuc sa imi pregatesc cu gesturi mecanice o ceasca de ceai. Lavanda, da, de asta am nevoie acum, de ceva care sa ma calmeze. Nu imi vine sa cred! Mintea mea refuza sa accepte informatia desi durerea surda din piept este prezenta. I-am pus si eu iubitului cateva intrebari inocente, menite sa elucideze misterul. Nu banuniam nimic. Cum am putut sa fiu atat de oarba, de surda, de proasta?

Sunt mai puternica ca tine si tu nu stii asta, iubitule!

     Ne-am iubit, scumpule, toata lumea a stiut asta, doar noi nu am crezut. Ne-am ranit unul pe celalalt cu neincrederea noastra, am renuntat la noi, ne-a fost frica de fericire, ne-am temut de sfarsitul iubirii si de durerea pierderii asa ca ne-am zis ca e mai bine sa nu avem ce pierde. Am fugit unul de altul cand tot ce trebuia sa facem era sa fugim unul spre celalalt cu sufletul in mana. Am gresit amandoi, ce prosti am putut sa fim, tocmai noi care ne mandream atat cu inteligenta noastra! Dar e o diferenta majora intre noi...

Dragoste sau nebunie temporara

    "Totul e bine cand se termina cu bine" spune un proverb romanesc si dupa ziua pe care am avut-o ieri inclin sa cred ca este un mare adevar. Nu stiu cum sa definesc exact experienta sau lectiile zilei de ieri, probabil ca dragoste sau nebunie temporara, dar nu stiu exact care dintre cele doua primeaza. Probabil imi voi da seama in momentul in care mi se va sterge de pe chip zambetul asta tamp sau nu voi mai avea creierul intoxicat de imaginea lui.

     Aveam o zi banala, m-am cufundat in rutina zilnica pana cand Universul s-a gandit sa imi dea ceva adrenalina si sa ma scoata din visarea nostalgica a unei zile ploioase. Recunosc ca foloseam monotonia actelor de completat pentru a uita ultimele discutii cu iubitul care au fost orice in afara de placute sau confortabile. La capatul exasperarii am propus sa luam o pauza ceea ce pentru mine e limbajul universal pentru "vreau sa ma despart de tine si nu stiu cum sa iti spun", pur si simplu obosisem. Serios, nu imi imaginam ca dragostea poate fi atat de grea si de complicata. Sau poate doar dragostea mea e grea de cap uneori!

Pregatire pentru intalnire

     Nu stiu cum va comportati voi, dar pe mine o invitatie in oras din partea tipului pe care il visez de cateva saptamani ma arunca intr-o frenezie greu de controlat. Desi am stabilit ca vine sa ma ia de acasa pe la ora 8, deja de cateva ore bune ma agit prin casa si nu prea sunt semne ca ma voi opri in viitorul apropiat.

    Emotiile mele sunt atat de contradictorii incat nu reusesc sa fac nici macar o ordine relativa in ele. Sunt atat de entuziasmata incat imi vine sa dansez prin casa sau sa sar intr-un picior. Ce pot sa spun, mi-a fost dor de el si simplul gand ca va fi din nou atat de aproape de mine, ca ma va tine in brate si saruta, ma face sa visez cu ochii deschisi vreo jumatate de ora (deh, cine a avut o relatie la distanta intelege in mod sigur ce simt)! Iar in mijlocul contemplarii fascinatiei mele pentru ochii lui albastrii incepe panica care pleaca de la o banala intrebare ca"eu cu ce ma imbrac?" si care creste asemeni unui bulgare de zapada.

Ce apare mai intai, dragostea sau sexul?

       Rapunsul teoretic la intrebare este depinde: de perioada vietii, de cutumele sociale, de parerile si nevoile personale, etc. Practic, lucrurile stau ceva mai simplu: sexul. In secolul vitezei, chiar si relatiile amoroase au fost pe speed forward, timpul de cunoastere a devenit aproape inexistent si nici multitudinea de parteneri disponibili nu prea favorizeaza crearea unei legaturi emotionale. Inceputul unei relatii moderne este asadar  abrupt, asemanator aruncarea intr-un univers necunoscut, bazat mai mult pe cautarea calitatilor dorite intr-o persoana ce te atrage fizic decat pe cunoasterea celuilalt. Cumva parca am castigat liberatate cu pretul profunzimii.

       Daca ar fi sa privim problema doar din perspectiva asta, nu exista decat trei variante, toate posibile: sex fara obligatii, iubire fara sex si ambele, Si femeile si barbatii pot face sex de dragul placerii, de dragul sportului, de dragul de a se detasa de viata cotidiana pentru o ora sau pur si simplu pentru ca sunt atrasi de cineva nedorind sa isi complice viata. In ciuda opiniei generale, femeile pot fi la fel de neimplicate afectiv ca barbatii, deci din punctul asta de vedere diferenta intre sexe este foarte mica. Pe de alta parte, se poate intampla sa iubesti un om fara a simti nici cea mai mica urma de atractie sexuala, iar acelea sunt momentele in care iti vine sa urli la cer de frustrare. Se intampla mult mai rar dar hormonii nu functioneaza dupa regulile ratiunii oricat de mult ti-ai dori sau oricat de potrivit ar fi celalalt. Magia se intampla abia cand o singura persoana iti ofera si iubire si sex. Dar pana acolo e cale lunga.

M-a parasit pentru...

       "M-a parasit pentru altul/alta" e fraza cheie pe care nu se poate sa nu o auzi daca intrebi pe cineva despre ultima relatie alaturi de "am iubit candva si ala/aia a fost un nemernic/a".

        Okey, sa presupunem ca esti in situatia asta. Ca intr-adevar esti, cum iti place sa spui, "parasit". Conteaza ca fostul partener are acum o noua relatie? Conteaza doar daca ii permiti sa conteze, daca transformi iubirea intr-o competitie de genul "fie ca cel cu cele mai multe calitati sa castige", iar asta mi se pare din punctul meu de vedere o perspectiva gresita. Mai degraba in iubire este vorba de alegeri, de potrivire asemeni unor piese de puzzle. Daca celalalt a ales ca este mai bine, hm, completat de o terta persoana, oare nu este usor de presupus ca nici tu nu ti-ai gasit jumatatea perfecta? Nu imi spune ca nu vei mai iubi din nou, poate ca nu se va intampla asta maine, peste o luna, dar mai ai in fata multi ani si multa iubire de oferit. E okey sa suferi acum, sa doara putin, dar la un anumit punct ti se vor inchide ranile. Iti mai amintesti cat ai suferit dupa prima iubire? Credeai atunci ca vei muri, ca nu vei mai putea niciodata respira liber, dar ai depasit momentul. Acum de ce ar fi diferit? Ai putina incredere in tine!

Omul nesuferit

       Probabil ca in momentul in care ai citit titlul ti-a venit in minte un nume. Da, exact acea persoana care nu are niciodata prea multi prieteni, cea care a uitat sa zambeasca de dragul de a zambi sau sa mai faca un gest a carui unica rasplata e zambetul celuilalt. Acea persoana care priveste mereu in curtea vecinului, evalueaza capra lui si poate ca nu isi doreste sa moara, dar in mod sigur il doare ca nu se materializeaza din aer un asemenea animal in propria lui curte. Vorbesc de acea persoana care desi iti vorbeste despre cat de mult munceste, cat de mult efort depune, dar ghinionul, relatiile, incalzirea globala, orice, stau in calea realizarii si implinirii. Asa ca prefera sa stea pe marginea vietii, criticand si invidiind orice fiinta, ridicand in acelasi timp pumnul spre cerul neindurator care i-a binecuvantat pe altii, iar pe el l-a uitat.

Barfe si iar barfe!

      Nu prea ma uit la televizor, poate o data pe an si nici macar atat. Nu mai stiu care e ultima vedeta la moda sau care e ultima gaselnita pentru a atrage atentia a vreunei dive mioritice, nu stiu cine cu cine este combinat sau cine pe cine a inselat. Am preferat mereu linistea unei carti si un album de muzica buna, nu conteaza genul, orice sa aiba mai mult de trei masuri repetitive. Multi au inteles asta ca snobism cand de fapt nu era decat nevoia mea de a imi folosi timpul pentru lucruri mai importante pentru mine. Dar cum nu traiesc singura, ma mai  trezesc fara sa vreau pusa la curent cu ultima barfa de vreo colega sau prietena binevoitoare ce traieste ca spectator ultima poveste de dragoste a lui Liviu Virciu sau vecinului de la 4. Vrei sa iti vorbesc despre starea mea de dezorientare pe care o traiesc in momentele acelea? Nu cred ca este nevoie...

E greu, dar mergi mai departe!

        Ma tot gandesc in ultima perioada la finaluri, la sfarsitul iubirii. In ultima vreme am senzatia ca oriunde m-as duce, orice discutie as purta va atinge inevitabil si subiectul asta. De cele mai multe ori sunt finalurile deschise cele care provoaca atat de mult rau, cand unul dintre cei doi parteneri a ales sa plece fara nici o explicatie sau lasandu-l pe celalalt plin de intrebari si indoieli. "Ma iubit vreodata?", "Am insemnat ceva pentru...?", "De ce? De ce asa?".

        Toate povestile pe care le-am auzit am, pe care le-am trait, au ceva in comun. Intai e furia, o furie oarba indreptata in mod paradoxal chiar spre fiinta iubita, apar lacrimile si durerea, nu iti poti imagina viata fara celaltalt. E mai mult decat un sentiment de abandon, mai degraba te simti pierdut si vulnerabil. Apoi vine dorinta nebuna de a uita, de a sterge cu buretele intrega poveste, de a te indragosti din nou. Cand nici asta nu functioneaza, incepe asteptarea. Si tot astepti...

Decat sa spui o prostie, mai bine taci!

       Sunt obosita, am ascultat prea multi prosti vorbind tot soiul de prostii si chiar nu mai am rabdare sa ascult diverse elucubratii. Desi poate suna sexist, mereu folosit gluma aceea cu femeile sunt nebune si barbatii sunt idioti, iar motivul pentru care femeile sunt nebune este pentru ca barbatii sunt idioti. Ma amuza, era o mica gluma nevinovata. Iar ca intotdeauna a venit realitatea sa imi dea cu propria gluma fix in moalele capului. Nu, unele (repet, unele) femei sunt pur si simplu nebune!

       Pentru ca asta este coltul meu, pentru ca asta este confesiunea mea, tentativa mea de a imi regasi o liniste ravasita de reprosuri, vreau sa il folosesc pentru a imi linisti sufletul. Multumesc pentru ca ma intelegi, pentru ca iti iei ragazul de a citi, iar daca treci prin ceva asemanator nu iti pot da decat sfatul pe care il aplic si eu: fugi pentru a iti salva sanatatea mintala!

Acel moment cand iti e dor...

       Nu am nici o problema, chiar nici una. Sunt fericita, am o viata plina si interesanta, am prieteni buni, am o familie iubitoare. Am tot ce mi-am dorit vreodata  (sau asta imi spun de cateva zile intr-una). Atunci ce este golul acesta din piept, o senzatie de multa vreme uitata cum ca mi-ar lipsi o parte vitala a sufletului?

      Imi aleg o carte la intamplare de pe birou, o deschid pentru confortul meu sufletesc. Mereu mi-am gasit linistea printre paginile pline de tus, am fugit de povestea mea in alte povesti. O deschid, imi pun picioarele pe birou (urat gest, stiu, dar mereu m-a facut sa ma simt ca si cum as fi in control), imi aprind tigara, dau drumul la muzica. Am nimerit chiar una de scriitorul meu preferat, dar care astazi nu imi spune nimic. Privirea mea aluneca printre randurile albe cautand ceva, orice, un semn. Sunt rationala pana la extrem, imi spun ca in mod sigur e ploaia cea care ma face sa ma simt asa.

Genul programului: telenovela!

      Din categoria intalniri pe care as vrea sa le ratez, dar nu prea am cum, primele pe lista mea ar fi reginele dramei. In cateva ore doua domnisoare mi-au povestit viata lor plina de iubire, gelozie, schimbari de planuri, gesturi marete si teatrale. Pot spune ca nici Marimar sau Salome (telenovele preferate ale bunicii mele) nu erau nici pe departe atat de intense ca o zi din viata lor.

     Fara sa imi dau seama, la un anumit punct din mijlocul discutiei, creierul meu a luat o pauza de recreere. Nu mai puteam acumula atata informatie, nu mai puteam procesa implicatiile fiecarei fraze rostite sau fiecarui nimic intamplat, ma saturasem de lacrimile iubitilor raniti si de impacarile cu sarutari pe talpi (le gaseam un pic cam prea cliseice). Asa ca am inceput sa ma intreb de ce cineva alege sa traiasca o viata de genul, o viata plina de zguduiri, de extazuri si agonii, de ce nu prefera o existenta mai calma, mai profunda.

Discutii toxice

        In mod sigur si tu ai avut partea ta de asemenea discutii. Ma refer la genul de discutii care nu duc nicaieri, pline de argumente toxice, la sfarsitul carora nu poti decat sa ridici din umeri si sa iti spui un filosofic "n-ai cu cine". Discutiile de genul sunt mult diferite de certurile constructive in care ajungi sa spui ce te deranjeaza cu adevarat si se incearca rezolvarea. Daca o cearta constructiva este inevitabila intr-o relatie, la un anumit punct este chiar sanatoasa, discutiile toxice corodeaza putin cate putin orice legatura emotionala.

      Eu am avut parte una deosebita sambata, m-a socat si m-a suparat, m-a incarcat emotional pentru restul week-end-ului. Surprinzator ca a venit de la o persoana pe care o respectam si pe care la un anumit punct o consideram prietena. Am avut nevoie de o zi pentru a decela adevarul de manipulare in toata mizeria ce mi-a fost servita. Intr-un final am reusit sa imi recapat calmul interior intelegand cateva lucruri.

Dilema cadourilor

       Cred ca am obosit eu de cate ori am auzit "Nu stiu ce sa ii iau lui X cadou. E ocazia Y. Ai ceva idei?". De cele mai multe ori, o situatie de genul se transforma intr-o cautare furibunda prin magazine, nesfarsite discutii cu prietenii, intrebari mai mult sau mai putin subtile si sfarsesc prin nemultumire. La un anumit punct nu inteleg de ce se tortureaza oamenii in halul asta cand a oferi un cadou ar trebui sa fie un moment de bucurie, in esenta oferi ceva unei fiinte dragi.

       Asa ca m-am decis ca sa fac in viteza o lista mica de reguli de urmat daca vrei sa simplifici problema cadourilor si sa scapi de stres.

Lucrulul pentru care nu imi pot cere scuze

       Exista un lucru pentru care nu imi pot cere scuze. Nu pot cere iertare pentru ca am nevoie de liniste, de un moment de singuratate, de tihna. Am nevoie sa fiu singura cu gandurile mele, cu o carte buna in fata, ascultand o melodie lenta, sa ma reincarcarc emotional.

       Nu, asta nu inseamna ca nu te iubesc, inseamna doar ca sunt obosita. E un vid emotional, un gol ce ma sperie si pe mine, de parca prea multa iubire sau compasiune a fost scoasa din mine si nimic nu a fost pus in loc. Sunt obosita si trebuie sa ma odihnesc ca maine sa pot spera din nou. Am nevoie de ceva frumos ca maine sa pot vedea din nou partea buna a lucrurilor, am nevoie de nostalgia mea de acum pentru ca sa imi regasesc entuziasmul.

O mana pe inima

      Despre unele intalnire iti este greu sa vorbesti. Unii oamenii iti raman ca niste rani deschise in suflet ce refuza sa se vindece. Poate ca motivul pentru care inca sangereaza este ca povestea inca nu s-a incheiat. Nu stiu deocamdata, poate voi dezlega misterul la un anumit punct.

      L-am intalnit intr-o zi agitata, un strain pierdut intr-un oras mare cautand un loc decent sa manance. M-am trezit zambindu-i instinctiv, politetea intrebarii m-am surprins placut ("Domnisoara, scuza-ma ca te deranjez, imi poti recomanda un restaurant bun in zona?"). M-a surprins si invitatia lui de a il insoti, dar am zambit, m-am pierdut in ochii lui albastrii si atitudinea rezervata de gentelman m-au facut sa  accept. Nu stiu cand am inceput sa vorbim despre tot si nimic. Jobul lui, jobul meu, pareri, impresii, cateva amintiri, nimicuri importante.

Nu ma suna!

   
     Cred ca e cea mai comuna dilema. O aud de cel putin de cateva ori pe saptamana. Ma suna sau nu ma suna? E asemanator cu jocul acela cu petalele unei flori pentru a afla daca te iubeste sau nu. Atunci incepi sa citesti articole, sa iti intrebi prietenii, sa ceri pareri in stanga si in dreapta.

Little miss self help

     Hey little miss. Am baut ieri o cafea cu tine, mi-ai zambit cu gura pana la urechi si mi-ai insirat platitudini scoase din zecile de carti self help pe care le citesti. M-ai intristat, stii asta? Nu, n-ai de unde sa stii. Tu, care incerci sa te distrezi mereu, n-ai cum sa intelegi cat de trista este masca fericirii pe care o promovezi. Tu inca nu ai inteles ca fericirea nu este perpetua, continua, ca inevitabil sufletul tau are nevoie si de tristeti, regrete, nostalgii. Totul este un echilibru.