Toate povestile pe care le-am auzit am, pe care le-am trait, au ceva in comun. Intai e furia, o furie oarba indreptata in mod paradoxal chiar spre fiinta iubita, apar lacrimile si durerea, nu iti poti imagina viata fara celaltalt. E mai mult decat un sentiment de abandon, mai degraba te simti pierdut si vulnerabil. Apoi vine dorinta nebuna de a uita, de a sterge cu buretele intrega poveste, de a te indragosti din nou. Cand nici asta nu functioneaza, incepe asteptarea. Si tot astepti...
Trecutul exercita asupra tuturor o ciudata fascinatie, amintirile iti sunt pervertite de trecerea timpului. Oricat ai incerca sa analizezi situatia, oricat ti-ai da silinta sa fii obiectiv, nu vei reusi. Inteligenta iti devine inutila daca mintea ti se invarte in cercuri vicioase, in cautarea explicatiilor unui "de ce?". Iar raspunsurile care ti-ar aduce linistea nu le are decat celalalt, doar sa aiba si bunavointa de a ti le impartasi. Ce faci atunci cand nu le primesti?
Acum ceva vreme am citit Femei, cartea lui Charles Bukowski. Nu pot spune ca mi-a placut, dar o singura propozitie a rezonat in mine: "ar exista mai putina suferinta pe lume daca ar exista mai multa comunicare". In lipsa acestei comunicari, nu poti decat sa te increzi in sentimentele tale, in instinctele tale, sa accepti decizia celuilalt (oricat de lasa este aceasta tehnica a "disparutului ca magarul in ceata") si sa crezi cu tarie ca iti vei primi raspunsurile la un anumit punct, exact atunci cand vei fi pregatit.
Viata este frumoasa, are atat de multe binecuvantari si iti pune in cale atatia oameni frumosi, atatea provocari, sanse, lectii, ar fi pacat sa le ratezi fiind prins intr-o fantezie a unui trecut pe care amintirea ta l-a romantizat mult mai mult decat este cazul. Nici o despartire nu este fara motiv, iar uneori motivul este ca meriti ceva mai mult!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu