Ma pierd si ma voi regasi

        Nu e usor sa recunosc, dar am momente in care nu ma recunosc. Ma trezesc dimineata, trec somnoroasa prin ritualul de dimineata, imi pun un zambet pe fata, fug dupa chei cu o cafea in mana si ies pe usa. Ziua trece indeplinind diverse obligatii, fie ca e vorba de munca, fie ca este vorba de oameni.

      Ma intreb uneori unde a disparut entuziasmul, cand ceea ce credeam ca este vocatia mea a devenit doar o datorie, ceva ce trebuie sa duc la bun sfarsit. Sunt zile in care inca sunt fascinata de ceea ce fac, in care imi place sa vad, sa invat, sa fiu provocata si sunt zile in care numar minutele pana se face ora sa plec. Ma complac apoi in intalniri fara inteles, in discutii deasupra unei cesti de cafea, dar care nu ma ating in vreun fel. Ma simt bine, zambesc pentru ca asta se asteapta de la mine, sunt politicoasa si detasata. Sunt linistita. Imi spun ca nu sunt singura, dar cumva pe drumul spre casa ma simt asa.

      Ma gandesc la noile si vechile iubiri in timp ce merg cu castile in urechi ca sa nu aud zgomotele orasului de oameni care se grabesc (spre ce oare?). Ma gandesc la iubitul caruia ii voi trimite un mesaj de noapte buna, un ritual care in timp si-a pierdut sensul si intelesul. Nu stiu cand relatia asta a devenit atat de confortabila, cand omul ce ma topea doar auzandu-i vocea obosita a devenit o suma de calitati, o alegere rationala, o jumatate potrivita. Cand am uitat ca exista magie, cand am redus micile miracolele zilnice la o suma de reactii previzibile cauza-efect? Cand am uitat sa imi asum riscuri, cand am uitat sa traiesc?

       Ma trezesc cu ochii plini de lacrimi. Ma surprind si pe mine. Cred ca plang dupa fata care am fost, dupa creatura libera si plina de compasiune care eram inainte ca ceilalti sa ma forteze in diverse roluri si sa imi sculpteze masti pe fata. Si dintr-o data imi dau seama...trebuie sa ma reindragostesc de viata. I-o datorez fetei de acum cativa ani, cea care a fost mereu imperfecta dar care a incercat si a dat tot ce a fost mai bun in ea tuturor. Povestea ei nu se poate incheia intr-o rutina acceptabila si decenta. Pur si simplu nu vreau!

      Asa ca voi lupta cu tot ce am ca sa imi reaprind lumina idealismului din privire, voi fi din nou atat de nechibzuita incat sa iubesc un barbat care pare nepotrivit, dar care ma face sa zambesc cand primesc un semn cat de mic, voi fi din nou fata cu ochii tristi ce clocoteste de viata! E o promisiune!