Acel moment cand iti e dor...

       Nu am nici o problema, chiar nici una. Sunt fericita, am o viata plina si interesanta, am prieteni buni, am o familie iubitoare. Am tot ce mi-am dorit vreodata  (sau asta imi spun de cateva zile intr-una). Atunci ce este golul acesta din piept, o senzatie de multa vreme uitata cum ca mi-ar lipsi o parte vitala a sufletului?

      Imi aleg o carte la intamplare de pe birou, o deschid pentru confortul meu sufletesc. Mereu mi-am gasit linistea printre paginile pline de tus, am fugit de povestea mea in alte povesti. O deschid, imi pun picioarele pe birou (urat gest, stiu, dar mereu m-a facut sa ma simt ca si cum as fi in control), imi aprind tigara, dau drumul la muzica. Am nimerit chiar una de scriitorul meu preferat, dar care astazi nu imi spune nimic. Privirea mea aluneca printre randurile albe cautand ceva, orice, un semn. Sunt rationala pana la extrem, imi spun ca in mod sigur e ploaia cea care ma face sa ma simt asa.

       Ma apuc sa citesc, ma pierd in povestea a trei generatii de soldati rusi. Uit de mine pana cand vocea ragusita si melodioasa a lui Bob Seger ma readuce in prezent ( "must be blind love"). Brusc o amintire se declanseaza. O alta voce masculina spunandu-mi sa ii citesc mintea. Raspunsul meu cum ca nu as vrea sa o fac, chiar daca as reusi sa ii citesc gandurile in stele sau in liniile palmei, pentru ca atunci as pierde miracolul ce il reprezinta. Replica lui: atunci citeste-ma printre randuri. Tandretea ochilor lui, duritatea maxilarului, furia si compasiunea lui, toate paradoxurile lui aduna-te intr-o clipa perfecta.

        Fara sa vreau ma trezesc ca zambesc, un zambet trist si nostalgic cand ochii ii am plini de lacrimi. Iar asta e semnul meu. Imi e dor de el. Imi lipseste ca o piesa pierduta din puzzleul sufletului meu, n-am nevoie sa il posed, sa il stiu al meu, sunt disperata doar sa il vad, sa nu rostesc nici un cuvant si sa ma bucur de mintea aceea care imi intelege tacerea si emotiile. Cat imi lipsesc acum lucrurile pe care nu demult le consideram nimicuri... Imi pare rau, nu am stiut, nu am fost pregatita, nu am inteles.

       Dar, Doamne, cat de dor imi e de el! Mai tarziu voi minti iar, nu voi recunoaste nici fata de mine cat de mult il iubesc, voi fi din nou puternica. Mai tarziu nu voi vorbi despre el iar, pentru ca asta inseamna sa imi sfasii sufletul in bucati mici. Nu stiu ce altceva sa fac decat sa astept sa treaca. Poate maine voi uita. Poate!