No more!

       Confesiune de seara: imi place sa fiu placuta ! Initial nu am putut concepe ca asta poate fi un defect. Adica... va rog sa imi aratati si mie un om caruia nu ii place sa fie complimentat, apreciat, valorizat. Ce nu ar fi bine sa incerci sa ii faci fericiti pe cei din jurul tau? Multe!

      Daca tot nu pot dormi si prin minte mi se perinda tot felul de ganduri intamplatoare prefer sa scriu. Sunt obosita, sufletul meu insusi e obosit. Am inceput sa ma intreb de ce ma simt asa, doar mereu incerc sa fac ceea ce trebuie, ceea ce e bine, sa imi fac datoria. Stiu ca am atatea defecte, dar incerc atat de tare sa fiu mai buna in fiecare zi. Sunt obosita, dar nu razboiul pe care il duc permanent cu mine ma face asa. Atunci ce?

      Raspunsul imi vine in minte atat de rapid si de clar incat ma nauceste. Incerc sa plac oamenilor! Ma pierd pe mine incercand sa le plac altora. Mamei, iubitului, prietenilor, oricui. Ma agit mereu ca ceilalti sa fie fericiti incat uit de mine, de nevoile mele. Sa spun NU devine aproape o utopie, cum as putea sa refuz sa ajut primul om din cale care mi-l cere chiar daca asta inseamna ca imi voi complica eu si mai mult existenta? Doar eu sunt mai puternica, ma pot descurca cu orice! Asta imi place sa cred despre mine sau asta este fraza cu care incerc sa ma conving si pe mine. Problemele mele pot astepta, ale oricui altcuiva sunt mai importante. Cu cat caut mai mult aprobarea celorlalti, cu cat incerc sa ii ajut mai mult cu atat parca e mai multa nevoie de mine ca o proptea emotionala. La inceput nu am simtit cand am intrat in tot caruselul asta vicios, totul era atat de usor de dus, dar pe masura ce adaugam probleme ma prabuseam tot mai mult sub povara lor. Am devenit atat de obosita incat abia mai am energie sa ma schimb 5 vorbe. Cu cat ma straduiesc sa ii arat mai mult unui om ca se inseala, ca ma judeca gresit, cu atat mai mult stacheta pretentiilor se ridica un pic mai mult.

      Un usor complex al salvatorului a aparut si in iluzia lui am incercat sa imi satisfac propria nevoie de a conta in viata cuiva.  Ei bine, e destul! Ceilalti sunt responsabili cu propria lor fericire, m-am saturat de oameni care se comporta ca si cum menirea mea in viata este sa ii fac eu fericiti. Multumesc, dar nu multumesc! Ori sunt fericiti langa mine, in relatii in care si nevoile mele emotionale conteaza ori imi pot spune oricand la revedere. Vreau egalitate, vreau sa primesc ce ofer. Merit! Nu imi mai pasa atat de tare daca cineva alege sa plece din viata mea, am mai multa nevoie de mine decat de ceilalti. Nu de alta, dar eu am incercat sa ii salvez pe altii, pe mine cine ma salveaza? 8 ore de somn! Atat!

     Cand am inceput sa scriu asta simteam o tristete nedefinita ca apasarea ce o simti intr-o zi ploioasa. Acum zambesc. Sunt libera in sfarsit! Ma eliberez de mine pentru mine. Va fi bine!