N-am catusi de putin obsesia zilei de luni. Nu cred ca lunea nici iarba nu creste, din contra prefer sa imi incep saptamana cu extuziasm debordant chit ca o voi termina franta de oboseala. Deci nu voi posta pe facebook vreo imagine cu "maine e luni, o iau iar de coada", comentarii pline de lacrimi de crocodil legate de acest aspect si nici nu va voi povesti ce groaznica este aceasta zi. Totusi, vorba celor de la Europa Fm, mai e mult pana luni, nu de alta dar astazi e duminica.Duminica este ziua mea de singuratate si timp pentru mine: de odihna, de lectura pe apucate, de facut o prajitura si ascultat muzica buna. In nici o zi a saptamanii nu sunt mai fericita decat cea lasata de Domnul pentru odihna, sunt calma, relaxata, zen in pijama si nemachiata. Pana si telefonul meu se odihneste inchis si bagat intr-o priza. E de-a dreptul raiul pe pamant pentru mine dupa 6 zile mereu pe fuga. Eh, de data asta starea de bine si de calm se lasa asteptata. Mai rau de atat. M-au apucat toti nervii. Complet nepoftit, nedorit, din strafundurile memoriei mele mi se materializeaza in constient imaginea fostului meu iubit. La revedere sunday zen, bun venit razboi interior!
In prima faza ma gandesc ca am doar o ratacire de moment, ceva din cartea pe care o citeam m-a trimis cu gandul la el, probabil. Apoi mintea mea pacatoasa ma ispiteste "iti amintesti cum era? A, nu? Stai ca iti amintesc eu!". Bineinteles ca mi se deruleaza prin minte numai flashuri cu momentele cele mai frumoase. Pun cartea pe noptiera, oricum mi-am pierdut tot interesul fata de lupta unui tanar de a curata numele tatalui sau acuzat pe nedrept de crima, si aproape ma sufoc de dor. Desi stiu ca a fost de mult, ca este doar o vulnerabilitate de moment, ca nu il mai iubesc, acum ma gandesc la el si aproape ii pot simti bratele in jurul meu. Imi zic, imi repet de 100 de ori, ca asta este o poveste care nu duce nicaieri, ca mi-am promis mie ca ma opresc dupa ce l-am iertat de vreo 700 de ori si niciodata nu a fost mai bine, ca el este pariul meu cu iubirea pe care sunt destinata mereu sa il pierd. Azi se pare ca argumentele rationale cedeaza in fata logicii inimii. Saraca mea inima natanga si mereu dispusa sa vada binele in alti oameni doar vrea, nu stie ca ii va face rau ce vrea.
Ca orice om normal ancorat in secolul asta, cand mi se face dor de cineva deschid facebookul. Il caut infrigurata pana gasesc ochii de ambra atat de familiari. Nu s-a schimbat prea mult. Nici eu n-am facut-o, daca ma gandesc bine, l-am iertat, dar inca ma doare ca o rana deschisa. Incep sa ii citesc profilul, un amalgam de glume, citate, stari si melodii care la momentul acela au parut relevante pana gasesc o nota. O citesc si imi dau seama ca vorbeste despre mine, o mai recitesc de 10 ori, aceeasi senzatie, acelasi discurs despre o femeie care seamana atat de bine cu mine, cu perceptia lui despre mine si care a devenit o fantoma iubita mereu purtata in piept. Imi caut tigarile prin casa cu mainile tremurand de soc. Oare este adevarat? Oare mereu m-a iubit ca pe o Madona si m-a respins pentru ca niciodata nu s-a simtit demn de mine? Oare nu m-a lasat sa il iubesc pentru ca nu s-a iubit suficient pe el? Poate fi adevarat? Si brusc o amintire revine ca sa imi umple ochii de lacrimi, primul cadou pe care mi s-a facut, o carte despre un copil prea bun pentru lumea asta a carui singura menire e sa ii faca pe ceilalti fericiti, iar cand in sfarsit reuseste asta sa isi dea drumul, sa moara. Mi-a spus ca mi se potriveste, ca nici eu nu sunt de pe lumea asta, sunt din lumea mea, o lume insa minunata.
Abia acum inteleg de ce el inca ma doare precum o rana deschisa, de ce nu s-a vindecat niciodata. Poate nici nu trebuie sa se vindece de la sine. Poate ca singurul remediu este un pansament facut din iubirea lui. Nu stiu, sunt confuza, nu mai stiu ce vreau, tot ce stiu e ca trebuie sa il caut, mai trebuie sa il vad. Am nevoie sa ii vorbesc...si am nevoie de o imbratisare!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu